Sighisoara - sec. XVII - XX
Secolul al XVII-lea a fost, fără îndoială, cea mai neagră perioadă a istoriei cetăţii sighişorene. În 1601 după uciderea lui Mihai Viteazu, oraşul este devastat de mercenarii lui Basta. În 1602, cetatea este cucerită prin trădare şi ocupată de o armată secuiască care schimbă numele oraşului în Nemesvar. După 8 luni de ocupaţie, epuizând toate resursele oraşului, secuii se retrag. Un an mai târziu, în 1603 o epidemie de ciumă ucide aproximativ 2.000 de locuitori. În 1604 se reîntorc mercenarii lui Basta siluind din nou bruma de rezerve a cetăţii şi trecând prin sabie cetatea.
Însă de departe, cel mai destructiv şi dramatic eveniment al acestui Secol Negru îl constituie incendiul declanşat în 30 aprilie 1676, care a distrus trei sferturi din oraş. Distrugerile au fost masive, atât de ireparabile, încât nu s-a mai putut salva mai nimic din vechiul oraş .Înfăţişarea de astăzi a Sighişoarei este opera reconstrucţie ce s-a demarat după acest tragic eveniment. Tot acum, precum pe un teren pustiu, s-a purces la refacerea tramei stradale. Cu toate răutăţile ce se abat asupra sa, oraşul şi-a păstrat totuşi importanţa politică. La Sighişoara se aleg voievozi ai Transilvaniei de către Dieta în: 1631, Georghe Racoczy şi 1658, Acasiu Barcsay.
Între 1658-1622 în Oraşul de Jos staţionează o puternică oaste turcească, iar în 1622 are loc bătălia de la Seleuşul Mare în care piere Ioan Kemeny, pretendentul la tron cu ajutor austriac.
Secolul al XVIII-lea nu este cu nimic mai blând cu sighişoreni, cronicarii vremii consemnează cu acribie noile calamităţi care se abat supra cetăţii. Astfel, sunt menţionate încă două mari asedii, cel din 1704 şi din1706. În urma lor Biserica din Deal este incendiată , iar Bastionului Castaldo, cheia sistemului defensiv al fortificaţiei, este distrus. Urmează ca într-un apoliptic ciclu o epidemie de ciumă, cea din 1704, ce lasă în urma sa 4.000 de victime, şi nu mai puţin de două incendii în anii 1736 şi 1780. De parcă nu ar fi fost îndeajuns, iar Sighişoara ar fi fost blestemată, asupra sa se abate inundaţia catastrofală dinn 1771.
Veacul al XIX-lea este unul paşnic, după două secole de puternice zdruncinări politice şi naturale, cetatea şi zonă înconjurătoare are timp de rspiro. Evenimentul care tulbură apele cetăţii, de fapt unicul din tot acest secol, este bătălia din 31 iulie 1849 de la Albeşti, unde armatele revoluţionare maghiare comandate de generalul Bem au fost învinse de trupele ţariste conduse de generalul Luders.
Secolul al XIX-lea este o epocă de pace şi prosperitate. Lipsită de griji comunitatea sighişoreană îşi vede de dezvoltarea sa. Astfe, în 1862 se realizează mutarea albiei pârâului Saes, care trecea până la regularizare prin centrul Oraşului de Jos, provocând aici mari inundaţii. În 1873 se dă în folosinţă linia ferată Braşov-Sighişoara-Arad. Anul 1876 este unul de recunoaşterea capacităţii organizatorice şi administrative a oraşului, el devenind centrul Comitatul Târnava Mare. În 1898 se deschide circulaţia pe linia de ecartament îngust Sighişoara-Agnita şi începe să circule trenuleţul prin Oraşul de Jos.
Secolul al XX-lea curge lent, precum timpul medieval, asupra oraşului-cetate. El devine după 1918 un oraş al României Mari. În perioada interbelică, recunoscându-i-se din nou calităţile, este desemnat ca oraş reşedinţă de judţ, deci capitală a judeţului Târnava Mare.