Cea reprezentativă urmă a Renaşterii în oraşul Oradea este dată de către Cetatea Oradea. Cu o istorie aproape milenară, primele semne ale configurării sale datate în timpul domniei regelui maghiar Ladislau I (cel Sfânt), 1077-1095, Cetatea Oradea a fost şi este elementul identitar al municipiului de pe malurile Crişului Repede. Actualul monument istorico-arhitectural pentagonal (monument istoric clasa A) reprezentat de cetatea renascentistă a Oradiei a fost construit pe parcursul secolelelor XVI-XVIII. Este unicul de complex de arhitectură militară fortificat cu bastioane în stil italian vechi aflat într-o stare relativ bună de conservare din întreaga Europă de Est.

Încă de la începuturile sale, Cetatea Oradea a constituit „punctul zero” al aşezărilor din spaţiul orădean. Ea s-a erijat în nucleul polarizator al viitorului oraş prin concentrarea între zidurilor sale a funcţiilor politice, militare, administrative şi religioase ale zonei, în definitiv s-a constituit în nucleul de dezvoltare urbanistică al Oradiei Mari. Cetatea a cunoscut trei faze importante de construcţie: cetate din val de pământ cu înălţime de peste 3m, întărit cu palisadă din lemn, (până în 1241); cetate circulară de piatră (1247-1569); cetatea bastionară de cărămidă şi piatră, înconjurată de şanţul cu apă termală (din 1569).

Ansamblul monumental cuprinde: zidul de apărare cu 5 bastioane, două porţi şi şanţul cu contraescarpă (1570-1618); castelul pentagonal ce conţine palatul princiar (A,B,C) cu biserica (D) şi cazarma (E) (1638-1780); 13 clădiri anexe (brutăria, cazemata, vama, grajduri, palat de vară, cazarmă ofiteri, etc ) notate azi cu literele de la F la S. În lunga sa existenţă Cetatea Oradea a servit, rând pe rând, ca reşedinţă a Episcopiei Romano-Catolice de Oradea (1092-1557) şi ca amplasament laic-militar (1557-1857). Ea s-a aflat pe firul istoriei sub diferite administraţii: maghiară/transilvăneană (1092-1660), turcă (1660-1692), habsburgică (1692-1918).

Cetatea a devenit un important centru religios, în urma sanctificării în 1192 a fondatorului episcopiei orădene, Sf. Ladislau Taumaturgul, şi totodată loc de pelerinaj european(în 25 august 1401, papa Bonaficiu IX a acordat un privilegiu catedralei din cetate, pe care a ridicat-o la rangul bisericilor San Marco din Veneţia şi Santa Maria Portiuncula din Assisi, permiţând credincioşilor catolici să vină în pelerinaj). Cetatea Oradea a fost în secolul XV unul din cele mai însemnate centre ale umanismului şi renaşterii din Europa central-estică, aici desfăşurându-şi activitatea cărturari precum Andrea Scolari, Ioan Vitez de Zredna şi Sigismund Thurzo. Între zidurile sale a funcţionat o mare bibliotecă, cu cărţi aduse direct de la Florenţa, un „Lyterarum asylum” – loc de întâlnire a marilor cărturari umanişti ai timpului, un observator astronomic şi o şcoală a Capitlului catolic.

De-a lungul secolelor, cetatea a fost asediată de tătari (1241), turci (1474, 1598, 1658, 1660), răsculaţi transilvăneni (1290, 1514, 1660, 1703-1710), oştile Principatului Transilvaniei (1557, 1603), austrieci (1692). La 24 februarie 1538 aici s-a semnat Pacea de la Oradea între Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, care consfinţea separarea totală a Transilvaniei de Ungaria. Cetatea Oradea a fost locul de veci al multor capete încoronate: Ladislau I Taumaturgul (1095, adus la Oradea între anii 1130-1134),

Andrei al II-lea (1235, dus ulterior la Agria), Ştefan al II-lea, Ladislau al IV-lea Cumanul (1290), regina Beatrix, soţia lui Carol Robert de Anjou (1319), regina Maria de Anjou, soţia lui Sigismund de Luxemburg (1396), regele-împărat Sigismund de Luxemburg (1437). Mari căpitani de Oradea au jucat un rol important de-a lungul istoriei, Ştefan Bathori ajungând din 1575 şi rege al Poloniei iar Cristofor Bathori, Ştefan Bocskai, Gheorghe Rakoczi al II-lea ajungând principi ai Transilvaniei.

Începând cu anul 1692 cetatea a intrat în componenţa sistemului militar habsburgic, îndeplinind diverse funcţiuni, în raport cu evoluţia situaţiei politice şi militare a noii provincii în cadrul imperiului. Sub noua orânduire cetatea orădeană îşi pierde treptat din importanţă, însă nu atât de mult, drept dovadă campaniile de reparaţii şi reamenajări, masivele investiţii întreprinse între anii 1692-1695, 1725, 1754-1755, 1775-1777 şi 1883-1887.